Poate că era chiar ieri sau acum o lună, nici nu mai ştiu, când ţi-am intuit paşii înaintând pe hol. Zornăitul metalic al cheii răsucindu-se în uşă, apoi vituperaţiile tale pe seama caniculei, primul pantof, apoi al doilea, amuzamentul meu anticipându-ţi rând pe rând aproape fiecare gest, martor tăcut al existenţei tale care, mai de fiecare dată, rămân nemişcat, prefăcându-mă că dorm de multă vreme. Am stat cuminte şi am fumat în gând, odată cu tine. Şi atunci mi te-am închipuit ca pe o gură de aer proaspăt trasă adânc în piept, o singură gură dintre toate gurile lumii care, cu preţul unei singure atingeri a buzelor, să-mi poată reda suflul şi încrederea plonjării înapoi în existenţă. Nu te judecam. Nici nu te condamnam. Ajungeam doar să îmi spun că venirile tale intempestive, la cele mai ciudate ceasuri din noapte, sunt ca cele ale unor oameni cărora nu le trebuie calendare sau agende ca să-şi planifice iubirea, că oamenii care totuşi fac acest lucru sunt dintre cei care au nevoie de hârtie liniată pentru a putea scrie sau care apasă tubul de pastă de dinţi numai din partea de jos.
De cele mai multe ori, aveai darul de a prelungi aşteptarea, până ce ajungeam să o simt rostogolindu-se greoi peste mine. Tăcerile care se alăturau apoi acestor hăuri căscate în timp, plasate întotdeauna destul de bine, mă iritau o vreme, după care domoleau treptat orice urmă de revoltă. Nu te puteam soma, nu te puteam nici măcar ruga. Ajung deseori să cred că această tăcere care se întinde din prima sa clipă, indefinit este poate mijlocul nostru de înţelegere. Te ştiu doar acolo, lângă mine, într-o formă pe care cu greu o poţi numi în vreun fel. Tăcerea pare uneori să te materializeze, să îţi dădea trupului o formă şi o justificare.
Dar atunci când te ghemuişti uşor lângă mine şi încerci să mă cuprinzi în braţe, când valul care porneşte din piept şi se opreşte într-un zâmbet uimit pe care, în întunericul camerei, nu-l adresez nimănui, îmi dau seama că nu te iubesc pentru tine, nici pentru mine, nici pentru amândoi împreună, ci pentru că sângele şi mintea mă tot îndeamnă să fac asta, te iubesc poate şi pentru că nu eşti cu mine, fiindcă te afli de partea cealaltă, acolo unde ma inviţi să sar şi eu nu pot face saltul, fiindcă în străfundurile posesiunii nu eşti cu mine, nu te cuprind, nu trec dincolo de trupul sau de surâsul tău; există ceasuri când mă munceşte gândul că nu mă iubeşti, iar când o faci, mă tulbură iubirea ta care, uneori, nu-mi serveşte drept pod, căci un pod nu se susţine dintr-o singură parte, niciodată Wright şi Le Corbusier nu vor face un pod susţinut dintr-o singură parte; iubire-paşaport, iubire-cheie, iubire-revolver, iubire care să-ţi dea mia de ochi a lui Argus; şi e o prostie, căci toate astea dorm în tine, încât n-ar trebui decât să te cufunzi într-un pahar cu apă ca, rând pe rând, să ţi se desfacă încet-încet, din nou, petalele.
Iar atunci când eşti aproape să adormi şi simt cum îţi vibrează uşor toracele lipit de spatele meu, îmi imaginez cum tăcerile, iubirile sau contrastele noastre încep, încetul cu încetul, să alcătuiască o figură ciudată, cum desenează cu mişcările lor o figură identică celei trasate de muşte când zboară într-o încăpere, un unghi drept, o linie care urcă, tu un punct undeva aiurea, eu un altul, două puncte într-un univers inexplicabil, două puncte care se îndepărtează ca apoi să se apropie cu de la sine putere. Adorm având în minte ideea tuturor ideilor – I have an idea of our happiness.

Copilărie

Posted: 20 February 2012 in Uncategorized

Bunicul avea porumbei. Aveam încă puțini ani când credeam că a plecat să-i caute. Nu știam că nu urma să mai revină. Nu trăisem irecuperabilul și nu aveam de unde să înțeleg că unele lucruri sau oameni pot dispărea cu aceeași ușurință ca a unei simple bătăi a aripilor. Rând pe rând, cu trecerea timpului, am tot asistat la împuținarea porumbeilor care, din pricini confuze mie, nu-și mai găseau drumul înapoi spre casă. Curând, n-a mai rămas decât o singură pereche care avea să zboare pentru totdeauna. A fost totodată momentul când am simțit că mi s-a sfârșit copilăria. Tot ce îmi amintesc e gustul metalic pe care l-am simțit atunci, probabil al definitivului, al senzației că eram iremediabil smuls dintr-o lume care gravita în jurul nucului din grădina bunicilor de care mă agățam cu capul în jos spre disperarea mamei, al tălpilor desculțe cu care lipăiam prin ploaie, al rănilor pe care invariabil le aveam în genunchi, al porumbeilor ce reveneau înainte de căderea serii. Niciodată același nu va mai fi timpul petrecut atunci, dar întotdeauna amintirile zilelor când totul se măsura prin puterea soarelui vor pulsa în noi ca o enzimă necunoscută care, indiferent de curgerea anilor, va justifica un zâmbet nostalgic și tâmp, o euforie puerilă și nevinovată, o utopie de a zbura odată cu porumbeii.

(Bunicului meu)

Pentru că cel mai înverșunat dușman îți e dimineața. Pentru că ai pielea moale și caldă, care ieri mirosea a scorțișoară. Pentru că n-ai știi să-mi faci un nod la cravată. Pentru că nu port cravată, tocmai pentru că tu nu știi să faci unul. Pentru absențele tale. Pentru felul cum ți se formează cuvintele pe buze. Pentru că uneori nu avem nevoie decât de o singură privire pentru a putea duce o frază până la capăt. Pentru că dormi mai mult decât mine, dar te plângi întotdeauna de mai multă oboseală. Pentru că simt că acum ți se arcuiește cu subtilitate un zâmbet. Pentru că mă amuză când te iriți pentru nimicuri. Pentru că nu cădem niciodată de acord asupra frumuseții unui loc, obiect, bărbat sau femeie. Pentru că, lăsându-ne purtați de polemici, uităm adesea să ne spălăm pe dinți înainte de culcare. Pentru că hotărăști provizoratul separării, ca apoi să revii într-un suflet. Pentru că, în absența mea, dormi îmbrățișând o pernă. Pentru că, la rândul meu, am învățat să fac la fel. Pentru toanele, mofturile, capriciile și dispozițiile tale oscilante. Pentru nostalgiile tale. Pentru că eviți Parisul, de teamă că te-aș putea târî prin Luvru. Pentru toate drumurile parcurse la cele mai ciudate ceasuri din noapte, doar pentru a fura măcar o oră de amor. Pentru că îți par adesea că aș mirosi a lapte. Pentru că adormi mai repede decât orice ființă pe care am cunoscut-o și te trezești mai greu decât oricare alta. Pentru că niciodată, dar niciodată nu mă aprobi atunci când am dreptate. Pentru că mă tachinezi când nu știu să mă orientez în spațiu. Pentru că nu ai rezista în fața unei prăjituri sau pungi cu fistic și pentru că nimic nu mă bucură mai tare decât să te văd cum radiezi în fața unei înghețate. Pentru că adesea nu găsesc justificări pentru tăcerile, absențele sau întârzierile tale. Pentru că, invariabil, tu le găsești întotdeauna. Pentru că primul lucru pe care îl caut dimieața e umărul tău pe care să-l sărut pe nerăsuflate. Pentru că îți rafinezi constant felul de a mă surprinde, știind că ți-aș putea intui oricând strategiile. Pentru că mă prefac uneori că dorm doar ca să te determin să te cuibărești în pat lângă mine. Pentru negocierile pe care le purtăm asupra orei de trezire și pentru târguielile pe care le avem atunci când te rețin de la lucru. Pentru că aseară, ascultând-o pe Shirley Bassey, mi-am amintit, o dată in plus, că îmi lipsești destul de tare. Pentru lacunele tale din anatomie. Pentru confruntarea zilnică pe care o porți cu locurile de parcare. Pentru trenuri, parfumuri, avioane, globuri și magneți de frigidere. Pentru mere verzi și prune. Pentru că ai redescoperit mierea, tot așa cum eu am redescoperit prin tine vara. Pentru că am înotat lăsându-ma purtat nu de forța lui Arhimede, ci mai degrabă de încredere. Pentru că am fost acolo mereu pentru a-ți opri căderile din pat iminente. Pentru că îmi place să te privesc dormind și pentru că tresar oricând aud cheia răsucindu-se în ușă.Pentru că ți-a persistat desenul pe geamul din bucătărie. Pentru că acum taci, deși totul și-ar găsi rezolvarea într-o singură îmbrățișare. Pentru că îți place să-mi pronunți numele, agățându-te de prima lui consoană. Pentru că nu știi că atunci când lucrurile se complică și simți că poți ceda oricând sub povara care te apasă, totul se poate roti pe suprafața unei monede. Pentru că știi că am putea remedia aproape totul în splendoarea unui simplu zâmbet. Pentru că tu ești, fiindcă așa am decis eu, nemaisăturându-mă de tine. Pentru cel puțin atâtea motive am ales sa te iubesc.

Posted: 29 January 2012 in Uncategorized

Tăcerea (fragment)

Posted: 6 November 2011 in Uncategorized

“Aveai darul de a prelungi înfiorător așteptarea, până ce o simțeam rostogolindu-se greoi peste mine. Tăcerile care se alăturau acestor hăuri căscate-n timp, plasate întotdeauna foarte bine, mă iritau o vreme după care domoleau treptat orice urmă de revoltă. Nu te puteam soma, nu te puteam nici măcar ruga. Ajungeam să îmi spun că această tăcere care se întindea din prima sa clipă, indefinit era poate mijlocul nostru de înțelegere. Te știam acolo, lângă mine, într-o formă pe care cu greu o poți numi în vreun fel. Tăcerea te materializa, îți dădea trupului o formă și o justificare.”

Toate dimineţile şi toate drumurile lor fără întoarcere. Dimineaţa aceea cu declinul culorilor ei, care preschimba noaptea în zi.

Rămăsese ţintuit în pat de mai bine de un ceas de când lumina scăpărase printre dungile draperiei. Părea că atârnă greoi peste jumătatea patului ca şi când pusee de febră i-ar fi încleştat tot corpul întreaga noapte, contorsionându-l după toate faldurile cearşafului, azvârlit apoi pe jos într-o complicată stilistică de cute şi unghiuri – Ciudate figuri mai descriu! îşi spuse, cu ochii căscaţi la acea textură bizară, ciupită din loc în loc de aşchiile desprinse din lemnul fibros al podelei. Mai încolo, câteva pete de lumină care bălteau până spre marginea patului, crescând şi pălind intermitent, ca şi când dincolo de fereastră cineva ar fi lovit cremenele şi amnarul cu o stângăcie de nedescris. Şi cădeau, petele, peste jumătate din pat, peste cartea aruncată deoparte, se retrăgeau de pe jumătate din corpul şi din faţa lui. Era linişte, era cald, iar lumina se întărea uneori atât de tare, încât părea întâiul aflux al unui soare primitiv şi crud, al primei veri a lumii. Afară, ziua creştea asemeni unei vietăţi care înghite umbre, exorcizând murmure nocturne ascunse prin cotloane, împingând ziua ca un piston, alta (întotdeauna era alta), şi totuşi, aceeaşi ciudată lipsă a excepţiilor.

Trebuie să accept că soarele răsare zilnic la ora prevăzută! E inuman, e chinuitor!-și o smucitură a întregului corp făcu să cadă şi restul cearşafului care-l mai acoperea.

Avea puţin peste treizeci de ani, se vedea asta din trăsăturile lui armonios gândite, din muşchii prinşi cu precizia unei coarde bine strunite. Dintre toate, mâinile aveau cele mai severe detalii, cu vene ramificându-se grosolan pe sub piele, ceva firesc şi totuşi neliniştitor, părând pregătite fie să sugrume, fie să desfacă petale. Atârna dintr-o singură jumătate a corpului pe marginea unui pat mic şi aşa pentru o singură persoană, cu o mână strivită sub piept, iar cealaltă deşirată până aproape de podea. Înainte de a adormi se înconjura adesea de perne, de care urma să se dezbare în toiul nopţii, frământându-le, aruncându-le la întâmplare, luptându-se cu ele de parcă ar fi fost nişte coşmaruri de pânză şi pene.

Avea încredere în somn poate mai mult decât în viaţa pe care o ducea. Pentru că ştia că dimineaţa avea să-l părăsească ieşind din el neschimbat, de parcă o ciudată interdicţie l-ar fi împiedicat să ia cu el ce-a mai rămas din vise. Reveria o pierdea printre perne, iar lumea începea cu hurducăturile primului tramvai pus în mişcare, sau vara, cu gângurirea înfundată a unor porumbei aciuaţi clandestin pe balcon.

Era de acord că somnul perfect este aproape în mod necesar o premisă a dragostei: reflexie a repaosului reflectat apoi în două trupuri. Dar astăzi nu. Nu era una dintre acele dimineţi în care simţea dorinţa îmbraţişării unui trup sau afundării în mare – erau gesturile care-l făceau să se simtă propulsat în existenţă, o renaştere din spirit şi din apă. Dar azi nu. Nu azi, când ceva se răsucise în interiorul lui, iar chipul îi întorcea o expresie mai degrabă epuizată decât calmă, obosit, asemeni unui fruct desprins prea din timp, căzut sub povara propriei greutăţi.

Pentru câteva clipe îşi închipui că lumina ar fi maleabilă, răsucindu-se după toţi versanţii spaţiului ca apoi să se răsfrângă peste lucruri în deplinătatea intensităţii sale, că astfel n-ar fi mai existat umbre, că soarele întreg ar fi fost un eufemism, fără să şovăie în faţa unei lumi opace. Totul ar fi fost atunci vădit, fără paravane, fără ascunzişuri.

Absolutul interogaţiei – era acolo, ceva ca prezenţa iminentă a unui prădător, gata să se năpustească din dulap sau de sub pat, să se încaiere cu conştiinţa sa de somnambul ca să-i înghită şi ultimul atom din voinţa care l-ar fi scos din nemişcare.

Pentru ce? – şi dintr-odată lighioanei i-au sticlit colţii. Începuse. Şi un zbucium care parcă era tramvaiul şi care parcă era prezentul.

Două opriri până la prima staţie de metrou, vreo alte opt de acolo (niciodată nu le socotise numărul), şi un sfert, tot mai grăbit, mereu în întârziere, până se proptea în faţa unui birou peste care se prelingea până aproape de şapte. Zi după zi dupa zi, de parcă un ceas întors în neștirea lui îşi descleşta zilnic spiralele într-o imuabilă cursivitate. Totul era invariabil, până şi gurile păreau ştirbite în acelaşi fel, icentele şi forfota de la intrări, viesparul care se înteţea după fiecare colţ făcând oraşul să semene cu o bubă gata să plesnească de preplinul veninului din ea.

Deseori cerceta figurile şi gesturile oamenilor cu entuziasmul unui deţinut dezlipit mult timp de lume, alteori spectacolul epidermelor şi frunţilor lipite de geamurile tramvaiului îl împingeau înapoi în stradă. Şi era convins că viaţa e exact aşa cum trebuia să fie, pesemne că se ordonase în vreun fel prin sine şi exista un imperativ neştiut care-l îndemna s-o accepte aşa cum îi fusese dată. Înţelegea că, de cum iese pe uşă, trebuia să înainteze printre măşti şi decoruri, percepea inautenticitatea cu nesiguranţa şi totuşi cu panica cu care simţi că te pândeşte uneori o migrenă. Înţelegea la fel de bine că, în mare parte, totul era doar o cordialitate ieftină şi pestriţă ca de bâlci, pretutindeni schimonoseala gratuită a patosului, minând afectarea sau plăcerea.

Doar de puţine ori, s-a gândit; şi în clipa aia o neputinţă sâcâitoare de a stăvili cutii, cărţi şi albume prăvălite peste el de pe rafturile unor zile de demult. Înainta în trecutul lui cu plăcerea şi neliniştea cu care păşeşti pe o pojghiţă de gheaţă simţind cum ţi se crapă sub picioare. Erau guri, momente şi parfumuri pe care le gustase de parcă ar fi fost însăşi esenţa lumii, monede scoase din uz, pierdute acum în imensitatea unui buzunar. Erau acolo, ferecate în trecutul lui, tot aşa acum, când se chinuia să îşi restrângă mintea între patru pereţi, amuţind vocea care cheamă dinlăuntru. Erau toate drumurile pe care le străbătuse, tunelurile lui, bărcile de hârtie pe care le eliberase în inerţia curenţilor, purtate de timp, mânate de vânt, prea puţine răzbind până aproape de nemărginirea oceanului. Totul se termina cu oceanul – aşa credea. De parcă soarele nu i-ar mai fi ridicat vaporii spre profunzimile cerulului revărsând apoi ploaie şi iscând izvoare, de parcă valurile nu s-ar mai fi spart iar pe ţărm, ducând cu ele aceleaşi cufere şi manuscrise îndesate-n sticle. Da, amintirile rămân şi sapă asemeni unor cari, în găurile cărora intră degete, regrete sau căldură…

Întotdeauna avusese ferestrele orientate fie spre răsărit sau spre apus, s-a gândit. Niciodată în plină zi, niciodată în infinitatea beznei. Deşi distincte, nu înţelesese în tot timpul ăsta pe care moment al zilei l-ar fi îndrăgit mai degrabă. Între două alternative socotea adesea că fiecare ar fi bună în felul ei, că măreţia poate stă în ochii privitorului. Îi plăcea să creadă asta. Şi stătea ţintuit în pat.

Vuietul oraşului se înălţa cu sunet de ecou parcurgând trepte aşezate în spirală. Lumina se anima acum mai rar şi înainta preschimbându-se ca o amibă – pesemne că soarele se învăpăia deja pe boltă ca braţul bine încordat al unui arcaş. Şi el stătea în pat.

Din străfundurile memoriei, pasaje dintr-un cântec de demult : The sunlight is always gonna take love away… Iubise. Aşa cum se iubeşte în momentele unei vieţi – cu patimă, în versuri, pe tăcute, cu mânie, ca porii unei pietre trecute pe sub soare şi intemperii. Suferise mult, iubise mult, dar nu îşi judeca viaţa pentru că nu încetase nicio clipă să îi aparţină. Numai că acum nu regăsea în ea decât hazardul pliurilor descrise la întâmplare pe cearşaful de sub privirea lui. Nu era nimic diferit între cutele palmei stângi şi aleatoriul vieţii pe care-o urnea înainte. Ţiganca de atunci îi prezisese faimă şi iubire şi bani, copii şi boli de inimă, abstracţiuni ghicitoreşti care s-ar fi potrivit la aproape toţi oamenii pământului, ca şi când întreaga viaţă ar fi fost o criptogramă înscrisă în piele, atârnând la degetul mic.

Îşi flutură mâna în aer arcuindu-şi pe rând degetele, strângând şi desfăcând pumnul, privea cum i se destindeau venele şi îşi recăpătau vigoarea – mâna sa, această minunăţie de pârghii şi tendoane la care natura insistase milenii ca să o desăvârşească. Iarăşi, cutele – Ciudate figuri mai descriu.

Iubea şi acum, dar cu încetineala şi răbdarea unui pictor care-şi potriveşte nuanţele şi care-şi grunduieşte pânza aproape de netezimea absolută. Nu din exigenţă făcea asta, ci pentru că, la vârsta lui, credea că nu mai poate face compromisuri, că o tuşă prost aleasă s-ar fi lăsat apoi cu greu diluată de terebentină. Exista chiar o vreme când crezuse că iubea concomitent două persoane, o joncţiune a unui nord şi-a unui sud mereu în schimbare, ca şi când dragostea s-ar fi gândit în dualisme, că n-ar fi redus lumea la o singură altă persoană şi ar fi fost reductibilă la două emisfere. Şi totuşi, există şi partituri pentru două perechi de mâini, apus şi răsărit, niciodată ştiind care (culorile erau doar aceleaşi), noapte pentru noapte, gură pentru fiecare dintre cele două guri, cortine, hiaturi, azi Hamlet, mâine Orfeu, niciodată un singur rol,  mereu mai mult de o singură mască. Iubea în sinea lui toţi oamenii pentru că asistase la toate măreţiile şi decăderile lor, consimţise la această lume pentru că, în fond, era un alt exponent al ei.

Dar ideea care-l străfulgeră în acel moment îl făcu să se crispeze – înţelesese atunci că tocmai în lumea aia pierduse ce-i era mai de preţ, pe el însuşi, momentul lui, că singurătatea nu însemna uşi zăvorâte şi obloane trase, ci îşi căsca teribila-i gură tocmai printre oamenii care-l făceau să se simtă singur. Şi un gust searbăd şi o poftă devoratoare de a sfărâma tot ce-l ţinea departe de sine. Era una din clipele de presupusă luciditate, când oamenii pretind că au înţeles aproape totul, că împrăştiaseră tenebrele necunoaşterii şi că au blamat destul o soartă măsluită, de abia acum înţelegând, abia acum ridicându-se triumfători în faţa dumnezeilor muţi şi a vieţii.

Lighioana prinsese curaj şi înaintase acum până la marginea patului, îi simţea suflul în tălpi şi întreg corpul păru să-i zvâcnească asemeni tramvaiului care-şi răsfrângea seismele prin caldarâm. Numărase: trecură de şaptesprezece ori de când se trezise.

Lumina începea să urce uşor pe perete, pălind ca un fruct trecut din copt, semn că soarele îşi începuse declinul. Curând aveau să se ivească stelele într-un văzduh luminat destul pentru o zi, spre care nu avea aproape niciodată curiozitatea să îşi ridice ochii. Nu-i trebuiau alte lumi, îi era suficientă aceasta în care trăieşte.

Cineva îi povestise demult despre perseide, urmărind atunci un cer încremenit izgonind doar două stele contopindu-i două dorinţe în tăria uneia singure: să-i deşire clipa de atunci în eternitate. Pentru că, într-adevăr, lumea asta îi era de ajuns, urmărind prin întuneric chipul care-i povestea despre luceferi, chipul acela care părea să reunească toate chipurile fericirii, devorându-l ca şi când era splendoarea unui fluture desfăcându-şi aripile pentru prima oară, într-un oraş care se numea cu toate numele iubirii, departe de străzi care nu mai aveau la rându-le nume, în profunzimea unei nopţi când Universul încetase să existe. Începuse, chiar acolo, în maşină, după ce întreaga zi plouase torenţial. Şi cineva îi povestea despre stele.

Trecuse şi vara aceea; şi o plăcere încheiată şi o durere ca de gheară sau pumnal sfredelindu-i coastele, o durere care parcă era sufocare în faţa irecuperabilului. Pentru totdeauna – mereu îl înspăimântase cuvântul ăsta, aceeaşi tulburare pe care o simţise de copil, când povestea nu ştiu cărui prinţ persan care-şi pierduse fiinţa iubită se încheia adesea cu replica afectată a celui care-o lecturase: „aveau să nu se mai găsească niciodată”, acel „niciodată” rostit cu brutalitatea unei prăvăliri în neant, pe ton de bocet cosmic. Nu-i trebuiau alte lumi, îi era îndeajuns că pierdea doar una singură.

Dihania se întinsese acum pe picioarele lui cu un aer de felină răzgâiată şi nu mai avea nimic din ce ar putea să ameninţe ori să muşte. Pentru că vine o vreme când destinul iese din hăţişuri şi se domoleşte, tot aşa cum îmblânzitorii de cobre înveninaţi de prea multe ori devin impasibili în faţa tâtâtoarelor din coşurile lor de paie.

Sub fereastra lui, oraşul gâlgâia înfundat. Şi-a închipuit atunci o mână nevăzută turnând peste străzi oameni şi situaţii prinse în acvariul lor zilnic; şi se lăsă cuprins de o inexplicabilă plăcere simţindu-se uscat, departe de valuri, cu trupul care se zvântase pe nisipul ţărmului. Parcă fiecare bătaie a acestui puls al oraşului îi izbea violent în geamuri, chemându-l ca o voce a păcatului să coboare unde mundanul dănţuia pe drumuri. Dar nu azi, pentru că simţea că în el s-a decis ceva peste noapte, iar un magnetism care era, de fapt, propriul refuz îl ţinuse de dimineaţă în pat.

Telefonul prinsese să zbârnâie doar de puţine ori, înţelegând că nu era indispensabil, că mecanica lumii ar fi putut lesne continua şi în absenţa lui. Toţi oamenii sunt de înlocuit! îşi spuse, plăsmuind atunci în minte o lume atât de închegată unde pierderea unui singur ins ar fi însemnat o catastrofă de proporţii cosmice. A înţeles apoi că s-a împleticit în vorbe când s-a gândit la mama lui care era acum departe, iar un val de căldură îi inundă faţa şi îi dezmorţi corpul. Îşi iubea nespus mama, nu dintr-o continuitate a cărnii, ci pentru că în el era sădit germenele afecţiunii care prinsese a se dezvolta într-o formidabilă pădure.

Dar poate că mai mult decât oricând simţea nevoia să se desprindă de toate, într-o zbatere de vietate prinsă în smoală. Viermii! – se gândi la vorba taximetristului, scuipată din toate măruntaiele vrajbei. De la birjari la taximetrişti, gata cu poezia! Dar nu, el avea o expresie mai plastică: „nişte gâze căzute în farfuria cu supă” – şi se mândrea, pentru că era creaţia lui, o altoire sclipitoare de umor şi existenţialism.

Dorea să fugă în deşert sau să se lase purtat în voia oceanului, acolo unde soarele mistuie până şi sufletul, iar apa roade până şi tăria pietrei. Putea pierde totul, putea să uite totul, crezând că pentru fiecare lucru dispărut găsea prilejul unei noi înlocuiri. Risipa era condiţia lui, şi în acel moment voia să scape totul în uitare… Dar cum să se desprindă de tot ce-l agăţa de lumea asta, când mintea lui fugea în josul scărilor, mai întotdeauna apucându-se de balustradă, treaptă cu treaptă, de la şase până jos şi înapoi, sunetul spart al uşii, cheia rotindu-se în urmă, toate aveau să dăinuie mai mult decât el; şi se simţea un burete uman îmbibat cu trăiri, cuprins acum de teama că va fi stors până la ultima picătură de sevă.

În lumea asta nouă în care voia să evadeze ar fi fost propriul său arbitru, nu înconjurat de o curte cu juri unde oamenii erau aceia care-i pronunțau anticipat sentința. Avea, desigur, conștiința propriei valori și ajungea la sine fără s-o ia pe dibuite. Detesta adjectivele aruncate la-ntâmplare și le lăsa să curgă ca picăturile de condens, pe care le scutura ca pe-o umbrelă întoarsă din ploaie. Știa că singură conștiința lui îl trecea prin cea mai aprigă judecată și îi era cel mai de temut inchizitor.

Treizeci și trei de tramvaie. Câte suflete mărunte vor fi purtat și azi? – dar n-o spusese cu infatuare, nici din noblețe, poate nici din compasiune, ci dintr-o înțelegere a lumii care, în clipa aia, părea să îl ridice deasupra tuturor.

Noaptea se grăbea să roadă din carnea zgrunțuroasă a pereților, prăfuind fantasmele de lumină ale unui soare epuizat, pe care orizonturile îl înghițeau cu încetul. Întotdeauna era așa, soare ce pălește și clipă ce se pierde, refren, iar și iar, o imensă tablă de șah, viața la celălalt capăt al mesei, pătrat alb, pătrat negru, vicleană mișcare în seceră ce dobora subit regina – Ah, regina! Tot timpul regina! – pentru că era expresia libertății absolute, aluneca dintr-un capăt în altul netezind tot ce-i stătea în cale, numai că pierderea ei chema irevocabil înfrângerea.

Abia atunci prinse curaj să se ridice, pentru că ziua nu mai era martora unui joc încremenit. Acolo, pe întuneric, pionii puteau înainta în voie, caii puteau galopa în cinci mișcări deodată, albul se dilua în negru, dar, mai ales, nu existau reguli – pricepea bine asta – că nu jucase până atunci decât cu el însuși, sedimentând în minte alte și alte mutări, mereu tranzitiv, aplecându-se peste tablă pentru a continua riposta, cap și pajură, Șah!, iar Șah!, toate ca mingea lovită de perete. Mătură fulgerător întreaga suprafață în carouri. Nu cedase, nu era renunțare, dar înțelesese că nu avea cum să câștige, și chiar de ar fi pierdut, biruința care l-ar fi supus nu ar fi fost decât o altă formă a triumfului.

Își apucă în grabă hainele. În urmă, ușa pocni sec. Cobora acum pe scări tot așa cum, până atunci, coborâse în propria sa ființă. Lumina portocalie a lampioanelor din stradă – mereu o îndrăgise pentru că se răsfângea în cel mai plăcut contrast cu noaptea și cu zidurile – culoare portocalie pulsându-i prin vene, sus, câteva păsări spărgând întinderea cerului, sunetul orașului, mai clar, mai liniștitor. Nu știa dacă împrejurul lui erau oameni, simplu freamăt de pași sau numai umbre, înainta printre ele știind de la bun început că nu se va izbi de niciun perete de granit, că semafoarele îi vor aproba de fiecare dată drumul. Putea să lase fereastra deschisă ca fiara să-și găsească ieșirea, dar știa că oricum ar fi găsit-o sub orice pat în care-și căuta odihna. Nu-l interesa. La fel de bine cum nu-l interesa pe ce drum o apucase ori la ce distanță era de casa unde acum se structurase liniștea. Simțea nedeslușit că fiecare pas al lui avea o rațiune, o dinamică mai profundă decât cea a tramvaielor în circuitul lor orb, o logică a sângelui împins acolo unde vitalitatea începe să pălească. Ce îl trăgea înainte? Poate că era tocmai chipul care-i povestise despre stele, pierdut undeva sub un cer inexplicabil, un punct aruncat aiurea, el un alt punct, desenând o figură la-ntâmplare, sau o dunga, sau un cerc, pierzându-se doar pentru a se regăsi. Poate că era doar în căutarea eului său abandonat, recompunându-l după fiecare colț de stradă, cu fiecare colț de lume unde sufletul lui prinsese rădăcini. Poate că era doar noaptea însăși, chiar atunci părând să poarte primul surâs din lume.

Da, își spuse, suntem clarvăzători în beznă pentru că ochii nu ne mai amăgesc. Zâmbea.

Eroarea lui Arhimede

Posted: 10 February 2011 in Uncategorized

Timpul nu trece uşor atunci când îl observi. Se simte supravegheat. Dar profită de neatenţiile noastre. Poate că există două timpuri, cel care alunecă pe cadranul ceasului şi cel care ne transformă, care succedă dimineţile şi care ne arată că nu e traductibil decât prin amintiri şi riduri. Trăim intermitent. Şi când o facem, lumea întreagă pare să se umple pe dinlăuntru, să capete formă şi greutate şi sens, avansând ca maturitatea într-un fruct gata să plesnească de preaplinul conţinutului din el. Dar ca tot ce e secvenţial, momentele astea pălesc, înghesuind în memorie ceea ce s-ar numi amintiri, nimic altceva decât goluri de chipuri şi zile şi parfumuri ce-şi revendică din vreme-n vreme umplerea. Trăim în virtutea unor astfel de clipe, continuăm atârnând de aparenta lor inerţie, lăsându-ne întotdeauna captivi între un eu abandonat şi unul actual, mai mereu agăţându-ne de amăgirea că am putea retrăi irecuperabilul. Amintiri-smoală, amintiri-pivot, amintiri-cleşte, amintiri care să nu-ţi redea libertatea plăsmuirii altora noi, bucată lângă bucată, într-o viaţâ care nu le totalizează, dar care se totalizează, parcă, în noi. În definitiv, amintiri care să te împiedice să trăieşti în prezent… Repetă-ţi că nu există decât prezent; niciodată oglinzile nu vor anima o reflexie a zilei de ieri. Repetă-ţi că nu există eternitate în afară de simpla curgere a zilelor, că nu aparţii oamenilor pentru totdeauna şi nici chiar lumii sau ţie însuţi. Spune-ţi că înstrăinarea vine prin negare şi nu prin înlocuire, că refuzul de-a uita te ţine departe nu doar de tine, ci şi de tot ce ţi-ar putea justifica înaintarea. Aminteşte-ţi mai puţin şi speră mai mult. Gândeşte-te că, în parte, Arhimede greşeşte cu regula corpurilor substituite – ele nu doar dizlocă, ci şi umplu spaţiul care le rămâne-n urmă – dreapta substituţie din politeţe faţă de promisiunea pe care prezentul ţi-o aruncă-n cale. În final, înainte de a adormi, închipuie-ţi că Universul ar fi maleabil, schimbător, plin de hazard miraculos, un cer elastic, un soare care pe neaşteptate lipseşte sau rămâne fix sau îşi modifică forma. Ieri, soarele a apus la ora prevăzută. Pentru mâine, tu îţi potriveşti deşteptătorul.

Ție

Posted: 14 January 2011 in Uncategorized

Să scriu. Aşadar trebuia să scriu. Dar cum să îndupleci panica din faţa unei pagini goale când cuvintele ţi se risipesc asemenea unor mărgele deşirate de pe firul care le-ar ţine laolaltă? Curajul de a înfrunta golul ăsta, de a te lupta cu incoerenţa ta, cu tine, cu orice formă de compromis al vreunei substituiri trucate.

Curajul să-ţi priveşti viaţa în faţă, pentru că e numai a ta, ceilalţi văd doar prezenţa şi gesturile, felul cum ţi se formează cuvintele pe buze. Curajul de a-ţi îmbrânci viaţa, să nu vezi în ea nimic potrivit, nimic armonios. Curajul de a face praf totul, de a distruge totul…din egoism? Din pur egoism? Instinct de supravieţuire? Luciditate? Curajul de a te provoca. Măcar o dată în viaţă. De a te provoca, pe tine însuţi. Numai pe tine. Curajul celor care dimineaţa se privesc în oglindă şi articulează răspicat: ‘Am dreptul să greşesc?’ – doar cuvintele astea… În sfârşit, ‘dreptul de a greşi’, e o expresie scurtă, un crâmpei de frază, dar cine să-ţi condamne încălcarea, dacă nu tu? Cine în afară de tine să provoace repararea? Să ai tăria, ca după ce lumea s-a făcut ţăndări, să-i găseşti iar un nume: deget pentru deget, buză pentru buză, umbră pentru umbră. Să împaci naturaleţea cu realitatea, care, nu ştiu din ce pricină, devin vrăjmaşe, să descoperi noi lumi, noi perspective, altele, să te încrezi tot mai mult că a fi de acord e cea mai cruntă iluzie, că tot ce se vrea firesc în chip nejustificat e îngrozitor de fals. Să înţelegi că totul este iremediabil, greutatea, mirosul, tonul unui râs sau al unei implorări, anotimpurile, dimineţile, nimic nu coincide fiind la fel. Să înţelegi că dragostea se joacă doar pentru a se reinventa, fuge de sine doar pentru a se întoarce înapoi în spirala-i surprinzătoare.

Da, iubirea, acest cuvânt… Iubire paşaport, iubire cheie, iubire revolver, iubire care să-ţi ofere mia de ochi a lui Argus, iubirea care nu serveşte drept pod, căci un pod nu se susţine dintr-o singură parte, niciodată Wright şi Le Corbusier nu vor face un pod atârnat dintr-un singur punct. Şi e o prostie, căci toate astea dorm în tine, încât n-ar trebui decât să te cufunzi într-un pahar cu apă pentru ca, rând pe rând, să ţi se desfacă petalele.

Ceea ce multă lume numeşte ‘a iubi’, constă în a alege o persoană şi a locui împreună. O aleg, zău, i-am văzut eu. Ca şi cum în iubire ai putea alege, ca şi cum n-ar fi un fulger care te frânge şi te lasă întins în mijlocul drumului. Nu tu alegi ploaia care-o să te ude până la piele. Nu soarele e cel care se mişcă, ci pământul se întoarce spre el; tot astfel nu timpul trece, ci lumea ascunsă în timp se dezvăluie sieşi… Cu alte cuvinte, puterea de a fi tu clipă de clipă. Fără naturaleţe, vieţile noastre n-ar fi decât un prilej de a tezauriza eşecuri…

În fine, jocul mâinilor sau al cuvintelor, desigur că mi-l amintesc. Când degetele începuseră să-şi arate puterea şi eram într-atât de acord în toate încât era nostim. Da, totul era acolo, totul era aşa cum trebuia să fie, fără nume, fără istorie… Dar ce e amintirea dacă nu limbajul sentimentelor, un dicţionar de chipuri şi de zile şi parfumuri ce revin precum verbele şi adjectivele în cursul vorbirii, luând-o pe furiş înaintea lucrului în sine, a prezentului pur, întristându-ne sau învăţându-ne prin substituţie, până când propria noastră fiinţă ajunge să fie şi ea substituită, faţa care priveşte în urmă deschide ochii larg, adevăratul chip se şterge încet-încet ca în pozele de demult şi oricare dintre noi se preface dintr-odată în amintire.